NOU !

NOU !

CAUTARI DOSARE

Inalta Curte de Casatie si Justitie

JURISPRUDENTA

​Jurisprudenta ICCJ practica judiciara irevocabila

SENTINTE otp

- ICCJ a pus în funcțiune la  24.11.14, noua variantă a site-ului instanței, link-urile vechi nu mai functioneaza !

- prin click Nr. dosar se poate accesa integral copia anonimizata a motivarii deciziei ICCJ

- prin click Prima instanta, Apel sau Recurs se poate accesa direct site-ul instantei de pe portalul justitiei

- prin click Avocat se pot afla detaliile de contact ale avocatului in cauza, daca este cazul

Conflict de competenta

- Jurisprudenta ICCJ dosar nr. 40609/299/2011, Ionut(Botosani) vs. OTP de mai jos.

- Hotararea Curtii de Justitie Cauza C-137/08 VB Pénzügyi Lízing vs. Ferenc Schneider

- Jurisprudenta ICCJ dosar nr. 10439/299/2013, T.N., T.D. vs. PIRAEUS (sentinta aici)

Alte litigii aflate pe rol:

32232/299/2014 si 4106/299/2014

NOTA

Pana in prezent aceste patru decizii irevocabile ale ICCJ sunt cele mai importante ca si practica judiciara in litigiile pe clauze abuzive cu banca OTP. Prima din ele este expus in format text mai jos.  Exista si decizii favorabile ale clientilor bancari din litigii cu alte banci, cum ar fi de exemplu banca Volksbank, care a pierdut multe procese la ICCJ. Pentru a putea vedea Nr. dosar la aceste dosare si motivarea decizie pe scurt, accesati pagina ICCJ la Cautari Dosare. 

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3133                                                                                                                   Dosar nr. 42837/3/2009

Şedinţa publică de la 9 octombrie 2013

Completul compus din:

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta O. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică de la data de 2 octombrie 2013, consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea deciziei la data de 9 octombrie 2013, când a hotărât următoarele:

ÎNALTA CURTE,

Prin cererea înregistrată sub nr.48837/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Comercială, reclamantul D. a chemat în judecată pârâta O. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să ajusteze nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale şi legale şi să oblige pârâta să actualizeze contractul de credit prin realizarea modificărilor impuse de lege (comunicarea în scris a noului nivel al dobânzii, modalitatea de calcul a acesteia – marja băncii fixă + LIBOR la x luni – şi modalitatea de modificare atât în sens crescător cât şi descărcător). În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr.296/2004, Legea nr.193/2000, Legea nr.363/2007, OG nr.21/1992, art.1513 Cod civil. Prin sentinţa comercială nr.3277/23.03.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, a fost admisă acţiunea reclamantului, a fost obligată pârâta sa recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit nr. ....../17.01.2008 după următoarea formulă: marja băncii fixa în valoare de 3,0036%+valoarea indicelui de referinţa LIBOR la 3 luni. A mai fost obligată pârâta sa precizeze si să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit nr.C ....../17.01.2008 cuprinzând: a) precizarea si definirea elementelor componente ale dobânzii si a cuantumului acestora. b) modalitatea de modificare a 2 dobânzii exclusiva în funcţie de indicele de referinţa LIBOR, în virtutea clauzei de indexare cuprinsa in contract, cu menţiunea ca marja băncii este fixa, neputând fi modificata decât prin acordul scris al parţilor, modificarea urmând a se produce atât in sens crescător, cat si in sens descrescător, în funcţie de variaţiile indicelui de referinţa LIBOR. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prevederile clauzei 5.2 din contractul de credit încheiat între părţi nu au fost modificate ca urmare a propunerilor formulate de pârâtă prin invocarea dispoziţiilor OUG nr.50/2010. Cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit nr......./17.01.2008 după formula: marja băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni precum şi cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adiţional care va cuprinde precizarea şi definirea elementelor componente ale dobânzii şi a cuantumului acestora, modalitatea de modificare a dobânzii (exclusiv în funcţie de indicele de referinţă LIBOR cu menţiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul părţilor, modificarea fiind atât în sens crescător cât şi descărcător, în funcţie de variaţiile indicelui LIBOR) este întemeiată. Prin clauza 5.2 din contract părţile au prevăzut posibilitatea modificării dobânzii de către bancă prin „luarea în considerare a valorii dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex. Euribor (Euro), Libor (CHF), Robor (RON) fără a exista consimţământul clientului”. Părţile au convenit, deci modificarea dobânzii de către bancă, însă au stabilit, tocmai în considerarea faptului că modificarea se produce unilateral de către bancă, ca această modificare să se facă în raport de indicii de referinţă ai pieţei monetare (LIBOR, Euribor, Robor). Începând cu data de 12.05.2008 pârâta a majorat dobânda de la 5,7% cât era prevăzută la clauza 5.1 din contract la 6,99% invocând „creşterea dobânzilor de referinţă pe piaţa financiar-bancară”. La data la care pârâta a majorat dobânda, valoarea indicelui LIBOR CHF (indice în raport de care se stabileşte valoarea dobânzii pentru împrumuturile acordate în franci elveţieni, indice avut în vedere de altfel şi de pârâtă la majorarea dobânzii conform adresei nr.16978/29.05.2009) era de 2,7815. Cum valoarea indicelui LIBOR CHF la 3 luni la data încheierii contractului de credit era de 2,6964, astfel cum rezultă din adresa nr.16978/29.05.2009 emisă de pârâtă, se constată că pârâta a înţeles să majoreze dobânda cu încălcarea clauzelor contractuale, aplicând o majorare de 1,29% deşi indicele LIBOR CHF la 3 luni avut în vedere crescuse doar cu 0,0851%. 3 Mai mult, deşi valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF a scăzut constant începând cu luna noiembrie 2009 ajungând la o valoare mai mică de un punct, pârâta a menţinut valoarea dobânzii la 6,99%. Urmare a sesizărilor formulate de reclamant, pârâta a propus acestuia încheierea unui act adiţional la contract care să prevadă o dobândă calculată după formula: „LIBOR CHF la 3 luni plus marja băncii de 5,5%”. Pârâta a înţeles ca prin această modificare să dea curs prevederilor OUG nr.174/19.11.2008 (aspect precizat atât în adresa nr.27718/10.09.2009, cât şi prin completarea la întâmpinare - unde a arătat că a urmat „să alinieze contractul de credit încheiat cu reclamantul la rigoarea dispoziţiilor legale instituite prin art.93 lit.g şi h) din OUG nr.174/2008”. OUG nr.174/19.11.2008 a modificat şi completat mai multe acte normative printre care şi OG nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. S-a introdus art.93 care la litera f) prevede că „în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să menţioneze în contract tipul de dobândă, variaţia şi/sau fixă, iar la litera g) stabileşte că în contractul de credit cu dobândă variabilă se va aplica următoarea regulă: - variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; - dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; - formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi cel al reducerii acesteia; Totodată, litera h) din art.93 prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, fără încheierea unui act adiţional. În conformitate cu aceste dispoziţii legale, pârâta avea obligaţia de a încheia cu reclamantul un act adiţional care să prevadă modul de calcul al dobânzii, perioada şi/sau condiţiile în care survine modificarea dobânzii şi care să precizeze că modificarea dobânzii urma a se face atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător în funcţie de fluctuaţia indicelui de referinţă LIBOR CHF. 4 Formula de calcul a dobânzii propusă de pârâtă (LIBOR CHF la 3 luni plus marja băncii de 5,5%) contravine însă acordului părţilor dat la încheierea contractului. Astfel, deşi în contractul de credit nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii (marja băncii + indicele de referinţă), Tribunalul a constatat că la încheierea contractului părţile au avut în vedere, în condiţiile în care dobânda a fost stabilită la 5,7%, iar indicele LIBOR CHF la 3 luni era de 2,6964%, o marjă a băncii de 3,0036% (5,7 – 2,6964 = 3,0036). Aceasta deoarece la stabilirea dobânzii datorate de împrumutat se au în vedere costurile băncii şi profitul obţinut de aceasta, precum şi, în cazul dobânzii variabile, indicii de referinţă în raport de care intervine variaţia dobânzii. De altfel, pârâta prin adresa nr.19758/26.06.2009 a arătat că marja băncii cuprinde costurile băncii şi profitul său. Faptul că în contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca în dobânda de 5,7% este cuprinsă şi marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde şi acest element câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la încheierea contractului de credit ce stabileşte profitul băncii pentru punerea la dispoziţia împrumutatului a sumei de bani. Prin urmare, în raport de voinţa părţilor manifestată la încheierea contractului de credit şi de prevederile art.93 lit.f, g şi h din OUG nr.21/1992 introduse prin OUG nr.174/2008, pârâta avea obligaţia de a propune reclamantului încheierea unui act adiţional care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni (ambele părţi fiind de acord cu indicele LIBOR CHF la 3 luni), modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR, precum şi modul de calcul al dobânzii după formula : marja băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni (marja băncii putând fi modificată doar cu acordul ambelor părţi). Pârâta a mai invocat dispoziţiile art.1 lit.a) din anexa la Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, dispoziţii legale care prevăd: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părţi 5 contractante şi aceasta din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul”. Rezultă din acele dispoziţii legale că, în situaţia în care părţile inserează în contract o clauză care dă dreptul băncii să modifice rata dobânzii unilateral pentru motive întemeiate şi care prevede dreptul consumatorului de a rezilia contractul în acest caz, dobânda poate fi modificată unilateral de bancă dacă motivele întemeiate intervin. În speţă, în contractul de credit încheiat între părţi nu există o astfel de clauză contractuală, astfel încât nu se poate reţine că pârâta avea dreptul de a modifica dobânda din contractul de credit încheiat cu reclamantul în sensul pe care aceasta l-a propus (prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauzele 5.1 şi 5.2 din contract). Ceea ce părţile au prevăzut în contract a fost modificarea dobânzii în raport de evoluţia indicelui de referinţă pe piaţa monetară, deci o mărire sau o scădere a dobânzii egală cu mărirea sau scăderea pe care indicele de referinţă existent la data încheierii contractului o înregistrează pe parcursul derulării contractului. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta O. SA. Prin decizia civilă nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă au fost respinse atât excepţiile invocate de către părţi, cât şi apelul declarat de către pârâtă. Pârâta a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, iar reclamantul a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea apelului. Curtea de apel a respins ambele excepţii invocate de părţi întrucât, pe de o parte în mod corect instanţa de fond a unit excepţia lipsei de obiect cu fondul cauzei faţă de împrejurarea că articolul 5.2 din contractul încheiat a fost modificat prin efectul Legii nr.50/2010, după investirea instanţei. Astfel, O.U.G. 50/2010 a intrat in vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea 288/2010 a intrat in vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind că O.U.G. 50/2010 nu se aplica contractelor de credit in curs de derulare la momentul intrării in vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speţa de faţă. Excepţia lipsei de interes a fost invocată de intimat în funcţie de actul adiţional nr.1/19 octombrie 2011, încheiat între părţi după pronunţarea sentinţei atacate, apelanta înţelegând să dea curs sentinţei de bună voie fără a renunţa însă la analiza motivelor de apel dezvoltate. Pe fondul apelului, cu privire la efectele juridice produse de O.U.G.50/2010, din 11 iunie 2010 pâna in 2 ianuarie 2011, instanţa a reţinut că legiuitorul a prevăzut in sarcina băncii obligaţia de a semna cu 6 consumatorul un act adiţional de modificare a contractului de credit iniţial. In cauză reclamantul şi-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adiţional propus de banca, considerând că şi acest act conţine clauze contrare scopului urmărit de actul normativ. Refuzul de a semna actul adiţional a fost înregistrat de banca sub nr. 492/16.09.2010. Urmare acestui refuz, actul adiţional propus de banca nu a modificat in nici un fel prevederile contractului de credit iniţial. Prevederile invocate de pârâtă - art. 95 alin.5 din O.U.G. 50/2010: „nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerata acceptare tacită”, sunt aplicabile exclusiv situatiei în care consumatorul nu răspunde în nici un fel propunerii de modificare a contractului de credit. OUG nr.50/2010 a intervenit pentru a crea condiţii echitabile consumatorului şi nu pentru a-l împovăra exclusiv prin refuzarea oricărui drept de apărare. Legea nr.288/2010 stipulează că „actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi işi produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului in care consumatorul sau creditorul notifică cealalta parte in sens contrar in termen de 60 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi.” Aşadar, Legea 288/2010 vine si ea în întâmpinarea consumatorului, oferindu-i acestuia un termen suplimentar de inca 60 zile pentru a refuza actele adiţionale ilegale propuse pe banca, in masura in care nu le respinsese expres anterior. La data intrării in vigoare a Legii 288/2010, reclamantul refuzase in scris semnarea actului adiţional, iar ulterior acestei legi refuzul acestuia a fost exprimat, prin simplul fapt ca a ales să continue procesul. Susţinerea pârâtei că actul adiţional propus de ea a intrat în vigoare în mod tacit si ca în temeiul acestuia reclamantul plăteşte în prezent o dobândă diminuată este nereală. In actul adiţional redactat de banca în temeiul O.U.G. 50/2010 s-a propus plata unei dobânzi de 6,99%, pe cand în momentul de faţă, prin sentinţa pronunţată de instanţă de judecata şi a actului adiţional semnat în baza acesteia, ulterior, după pronunţare, acesta achită o dobândă diminuată de 3,0536%. Concluzionând, prevederile clauzei cuprinse la art. 5 pct. 5.2. din Contractul de credit (referitoare la dobanda variabila) nu au fost modificate prin actul adiţional propus de banca in temeiul O.U.G. 50/2010. În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei prin motivele 2,3,4 şi 5 instanţa de apel le-a respins pentru următoarele considerente: 7 Cu privire la dobânda variabila şi elementele componente, instanţa de apel a reţinut că în contractul de credit, la data semnării, a fost prevăzută în sarcina clientului, plata unei dobânzi variabile de 5,7%/an (art. 5, pct. 5.1.). In contract nu este mentionată componenţa efectivă a dobânzii, dar prin informaţiile scrise furnizate ulterior, Banca a comunicat că: dobanda este suma a doua elemente: marja băncii (compusa din costurile acesteia si profit) + valoarea indicelui de referinţa - LIBOR, in cazul dat. Astfel, aceasta formulă de calcul a dobânzii variabile (marja + LIBOR) a fost confirmata de pârâta inclusiv in cadrul şedinţei publice din data de 10.11.2010. În ceea ce priveşte elementele componente ale dobânzii, instanţa de apel a reţinut că marja băncii (sintagma consacrata de doctrina si legislaţia din domeniul bancar) se compune din cheltuielile si profitul băncii, fapt recunoscut de bancă in adresa sa emisa sub nr. 19758/26.06.2009. Dobânda include cheltuielile şi profitul Băncii, convenţional numite „marja băncii”, deoarece dobânda reprezintă preţul contractual stabilit, pe care clientul îl achită băncii în schimbul împrumutului. Orice preţ contractual include profitul vanzatorului (banca), precum si cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziţionarea produsului (banii) pe care îl pune la dispoziţia cumpărătorului. Indicele LIBOR este o dobândă de referinţă a cărei valoare se stabileste de către Asociaţia Bancherilor Britanici, independent de voinţa băncii sau a clientului, fiind utilizat de către institutiile bancare de pretutindeni pentru a determina variaţia ratei dobânzii pentru creditele acordate in franci elveţieni. In concluzie, dobanda variabilă = marja băncii (compusa din costurile si profitul băncii) + indicele de referinţa LIBOR (actualizat periodic). Cu toate acestea pârâta a susţinut că marja băncii nu era un element component al dobânzii variabile la data contractării, arătând ca marja a fost introdusă ulterior, abia prin O.U.G. 50/2010. Curtea de apel a respins şi această apărare întrucât la momentul contractării creditului reclamantul a fost informat şi a acceptat prin semnătură politica băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR, şi, în nici un caz, în funcţie de variaţia marjei Băncii. Ca atare nu se poate reţine că Banca avea dreptul de a modifica dobânda din contractul încheiat cu reclamantul prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauzele 5.1 şi 5.2 din contract. Aşadar instanţa a înlăturat susţinerile apelantei în sensul că marja era inexistentă înainte de OUG nr. 50/2010, întrucât anterior 8 acestui act normativ, cu adresa nr. 19758/26.06.2009 banca a comunicat reclamantului: „creditele acordate persoanelor fizice au în prezent definite dobânda în funcţie de formula indicator de referinţă 3 luni + marja băncii.” În ceea ce priveşte variaţia dobânzii, dispoziţiile art. 5 pct. 5.2. din contract: „Dobanda este variabila in conformitate cu politica Băncii. Dobanda curenta poate fi modificata in mod unilateral de către Banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta (ex: EURIBOR (EUR) / LIBOR (CHF) / ROBOR (RON) etc.), fără a exista consimtamantul clientului.” Conform prevederilor contractuale şi ale articolului 9 3 lit.g din O.G. nr.21/1992 modificată prin OUG 174/2008 privind protecţia consumatorilor pârâta are obligaţia de a modifica dobanda periodic, atât in sens crescător cât şi descrescător, exclusiv in funcţie de variaţiile indicelui de referinţă, independent de voinţa băncii. Deci singurul element variabil din componenta dobânzii, conform contractului si legii, este indicele LIBOR. Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat în mod unilateral de către banca pe parcursul derulării creditului. Întrucât din mai 2008 până la pronunţarea sentinţei atacate reclamantul a achitat o dobândă majorată de 6,99 % în condiţiile în care indicele de referinţă LIBOR a scăzut în martie 2011 la 0,17 %, rezultă că dobânda a fost mărita discreţionar, in condiţiile unei creşteri nesemnificate ale LIBOR, şi mai apoi a fost păstrata la un nivel majorat, în pofida scăderii constante a valorii LIBOR. Susţinerea pârâtei cuprinsă la pct. 4 din apel, in sensul ca O.U.G. 174/2008 „nu a obligat creditorii sa ia masuri pentru implementarea prevederilor” acestui act normativ, a fost înlăturată întrucât actul normativ mai susmenţionat este imperativ şi aplicabil tuturor contractelor de credit inclusiv celor ce se află deja în derulare la data intrării în vigoare (decembrie 2008). Ca atare, din decembrie 2008 Banca ar fi trebuit sa se supună prevederilor imperative ale legii si să modifice dobanda exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui LIBOR, independent de voinţa sa proprie. Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 299 si următoarele Cod de procedura civila, art. 304 pct. 8 si 9 Cod de procedura civila, OUG nr.174/2008 pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, OUG nr. 50/2010, modificat si completat prin Legea nr. 288/2010, art. 15 alin. 2 Constituia României, solicitând instanţei de control judiciar să dispună admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate şi, pe fond, respingerea cererii formulată de reclamantul T., ca neîntemeiată. 9 În dezvoltarea motivelor de recurs s-a siusţinut că decizia atacată a fost pronunţata cu aplicarea greşita a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă pentru că în mod nelegal si netemeinic, instanţa de apel a reţinut în considerente împrejurarea că „în mod corect, instanţa de fond a unit excepţia lipsei de obiect cu fondul cauzei fata de împrejurarea ca articolul 5.2 din contractul încheiat a fost modificat prin efectul Legii nr. 50/2010, după investirea instanţei. Astfel OUG nr. 50/2010 a intrat in vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 a intrat in vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind ca OUG nr. 50/2010 nu se aplica contractelor in curs de derulare la momentul intrării in vigoare a acestui act normativ, cum este cazul in speţa de faţă.” În opinia recurentei, împrejurarea ca reclamantul a depus notificarea nr. 492/16.09.2010 prin intermediul căreia aduce obiectiuni proiectului de act adiţional de conformare la prevederile OUG nr. 50/2010 propus de către banca nu valorează neacceptare a proiectului de act adiţional. In acest sens, prevederile alin. 5 al art. 95 din OUG nr. 50/2010 sunt lămuritoare, în sensul ca „nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. 12) este considerata acceptare tacita”. Totodată, reclamantul nu a procedat la semnarea (manifestarea de voinţa) a actului adiţional propus de către bancă, ceea ce echivalează cu acceptarea tacita a actului adiţional, cu atât mai mult cu cât acesta profita acestuia, in prezent acesta plătind o dobânda diminuata. Recurenta a susţinut că clauzele contractuale la care se face referire in cererea de chemare in judecata ce a fost precizata de către reclamant au fost modificate prin efectul legii (OUG nr. 50/2010), astfel că, in momentul pronunţării deciziei civile recurate, nu se mai regăsesc in contractul de credit al reclamantului. Astfel, consideră ca instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile imperative ale Legii 288/2010, considerând ca „Legea nr. 288/2010 a intrat in vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind ca OUG 50/2010 nu se aplica contractelor de credit in curs de derulare la momentul intrării in vigoare a acestui act normativ, cum este cazul in speţa de faţă”, în condiţiile in care art. II alin.2 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prevede ca „actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit pana la data intrării in vigoare a prezentei legi, isi vor produce efectele in conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului in care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi”. 10 Recurenta solicită instanţei de control judiciar să reţină faptul ca toate clauzele din contractul de credit nr. ....../17.01.2008, inclusiv art. 5.2 au fost modificate prin efectul legii, astfel ca solicitarea reclamantului a rămas fără obiect. Recurenta a invocat şi faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II -a Cod de procedura civila. În opinia recurentei, în mod nelegal si netemeinic, instanţa de apel a reţinut în considerente: „cu privire la efectele juridice produse de OUG nr. 50/2010, din 11 iunie 2010 pana in 2 ianuarie 2011, (...) urmează a retine ca legiuitorul a prevăzut in sarcina băncii obligaţia de a semna cu consumatorul un act adiţional de modificate a contractului de credit iniţial. In cauza intimatul si -a manifestat expres, in scris, refuzul de a semna Actul adiţional propus de banca, considerând ca si acest act conţine clauze contrare scopului urmărit de actul normativ. Refuzul intimatului de a semna actul adiţional a fost înregistrat de banca sub nr. 492/16.09.2010. urmare acestui refuz , actul adiţional propus de banca nu a modificat in niciun fel prevederile contractului de credit iniţial. Prevederile invocate de apelanta pârâta in referire la art. 95 alin.5 din OUG 50/2010: „nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerata acceptare tacita" sunt aplicabile exclusiv situaţiei in care consumatorul nu răspunde in niciun fel propunerii de modificare a contractului de credit” . În opinia recurentei, instanţa de apel comite o grava abatere de la prevederile art. 15 alin.2 din Constituţia României, potrivit cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Pârâta consideră că prevederile art. 95 din OUG nr. 50/2010 au fost clare în ceea ce priveşte efectele juridice produse în caz de nesemnare de către consumator a actului de conformare la prevederile OUG nr. 50/2010, şi anume considerarea acestuia ca fiind acceptat tacit. In ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel din considerentele deciziei civile recurate în sensul că: „în actul adiţional redactat de banca in temeiul OUG 50/2010 s-a propus plata unei dobânzi de 6,99%, pe când în momentul de fata, prin sentinţa pronunţata de instanţa de judecata si a actului adiţional semnat în baza acesteia, ulterior, după pronunţare, acesta a achitat o dobânda diminuata de 3,0536%”, pârâta precizează ca banca a înteles să dea eficienţă sentinţei civile nr. 3277/23.03.2011 si să o pună in executare, în conformitate cu prevederile art. 720/8 Cod de procedura civila (dispoziţii legale in vigoare la momentul punerii in executare a sentinţei civile nr. 3277/23.03.2011). 11 Recurenta a criticat decizia şi din perspectiva interpretării greşite a actului juridic dedus judecaţii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod de procedura civila. Recurenta a reiterat faptul ca, din lecturarea încheierii de şedinţa din data de 10.11.2010, rezultă in mod clar ca formula de calcul a dobânzii este valabila pentru actul adiţional de conformare la prevederile OUG nr. 50/2010 (art. 5.1 din acesta) si că a precizat în mod expres împrejurarea că la momentul contractării creditului de către reclamant legislaţia în vigoare nu definea noţiunea de marjă a băncii. S-a susţinut că prin adresa nr. 19758/26.06.2009 banca a pus la dispoziţia reclamantului un proiect de act adiţional care a avut in vedere prevederile OUG nr. 174/2008. S-a reiterat faptul ca, în momentul in care indicele de referinţa a început să scadă, Banca a fost în imposibilitate de a-şi mai exercita dreptul unilateral de modificare stabilit prin contractul de credit întrucât, incepand cu luna decembrie 2008, o data cu intrarea in vigoare a OUG nr. 174/2008, pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobândă, nu a mai fost posibila decât prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit, însa acest act normativ nu a obligat creditorii să ia masuri pentru implementarea prevederilor acestuia. Recurenta a subliniat că nu exista niciun act normativ din care sa rezulte ca la momentul acordării creditului de către bancă reclamantului, dobânda era reprezentată printr-o formulă de calcul compusă din marja +indice de referinţă, iar acolo unde legea nu a impus aceasta situaţie la momentul încheierii contractului de credit, nici instanţa de apel nu poate sa retină împrejurarea că la momentul încheierii contractului de credit părţile au avut in vedere că dobânda este compusă din marja bancii+indicele de referinţă. Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Privitor la apărările cuprinse la pct. 1 si 2 din recurs, referitoare la presupusa aplicabilitate a O.U.G. 50/2010 asupra contractului de credit, pecum şi la excepţia lipsei de obiect invocate de recurenta-pârâta se va reţine că, în mod corect, instanţa de fond cât si cea de apel au considerat că prevederile O.U.G. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului de credit şi au respins excepţia lipsei de obiect invocată de recurenta- pârâtă. O.U.G. 50/2010 nu este aplicabila contractului de credit pentru că a intrat in vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 (de aprobare cu modificări a O.U.G. 50/2010) a intrat in vigoare la 2 ianuarie 12 2011, stabilind în mod imperativ, prin art. I pct. 39: O.U.G. 50/2010 nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speţa de faţă. Aşadar, potrivit legii, O.U.G. 50/2010 nu este aplicabilă deoarece contractul de credit era în curs de derulare la data intrării in vigoare a acestei ordonanţe. Cu privire la pretinsa lipsă de obiect a cererii de chemare în judecată, se va reţine că scopul O.U.G. 50/2010 a fost acela de a pune la dispoziţia consumatorului noi masuri de protecţie în relaţia lui cu băncile. Pentru punerea în aplicare a O.U.G. 50/2010, legiuitorul a prevăzut în sarcina băncii obligaţia de a semna cu consumatorul un act adiţional de modificare a Contractului de credit iniţial. Recurenta-pârâta a propus un proiect de act adiţional, dar intimatul şi-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adiţional propus de bancă în temeiul O.U.G. 50/2010, dat fiind că şi acesta conţinea clauze contrare scopului urmărit de actul normativ. Refuzul intimatului de a semna actul adiţional a fost înregistrat de banca sub nr. 492/16.09.2010 (file 191-193 din dosarul de fond). Urmare a acestui refuz, actul adiţional propus de bancă nu a modificat în nici un fel prevederile contractului iniţial. Aşadar, este lipsita de adevăr susţinerea recurentei potrivit căreia cererea de chemare in judecata ar fi lipsita de obiect, întrucât Contractul de credit ar fi fost modificat prin Actul adiţional propus de recurentă în temeiul O.U.G. 50/2010. Înalta Curte va reţine că prevederile invocate de recurentă - art. 95 alin. 5 din O.U.G. 50/2010: „nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerata acceptare tacită”, sunt aplicabile exclusiv situaţiei în care consumatorul nu răspunde în niciun fel propunerii de modificare a contractului de credit. În drept, doar tăcerea produce efecte: „qui tacet consentire videtur”- adagiu latin exprimând regula potrivit căreia, în anumite situații, tăcerea uneia din parţi dobândește prin ea însăși valoare juridică de acceptare. Aşadar, exclusiv tăcerea valorează acceptare, nu şi negaţia expresă de a semna un act adiţional. Per a contrario, am ajunge la interpretarea eronată, în sensul că, daca banca redactează acte adiţionale abuzive si ilegale, atât ignorarea lor de către consumator cât si refuzul expres al acestuia de a le semna ar reprezenta o acceptare tacită. O.U.G. 50/2010 a fost menită să ofere protecţie consumatorului, nu să îl împovăreze excesiv, refuzându-i orice drept de apărare în faţa pretenţiilor băncii. 13 De altfel, Legea nr. 288/2010 a venit si ea in întâmpinarea consumatorului, oferindu-i acestuia un termen suplimentar de încă 60 zile pentru a refuza actele adiţionale ilegale propuse de banca, in măsura in care nu le respinsese expres anterior. Astfel, art. II alin. 2 din lege prevede: „Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării in vigoare a prezentei legi îşi produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi”. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că: „daca Legea 288/2010 prevede ca actele adiţionale considerate acceptate tacit până la data intrării in vigoare a acestei legi nu îşi produc efectele dacă consumatorul îşi manifesta dezacordul în termen de 60 de zile, cu atât mai mult nu se poate considera că o propunere de modificare a contractului îşi va produce efectele deşi consumatorul şi-a exprimat refuzul atât anterior intrării in vigoare a Legii nr. 288/2010, cât şi ulterior acestui moment(pag. 11 alin. 2 din Sentinţa). În concluzie, prevederile O.U.G. 50/2010 nu sunt aplicabile, iar prevederile clauzei cuprinse la art. 5 pct. 5.2. din Contractul de credit (referitoare la dobânda variabilă) nu au fost modificate prin Actul adiţional propus de banca in temeiul O.U.G. 50/2010 si respins expres de reclamant, motiv pentru care în mod corect instanţele de fond şi apel au respins excepţia lipsei de obiect. Privitor la susţinerile recurentei-pârâte cuprinse la pct. 3 din recurs, se va reţine că recurenta a încălcat atât legislaţia internă, cât şi comunitară referitoare la variaţia dobânzii, dar şi propria clauză contractuală. Legea este clară şi imperativă în acest sens - art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G. 21/1992, modificat prin O.U.G. 174/2008: „variaţia ratei dobânzii trebuie sa fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract (...)”. In speţă, indicele de referinţa obiectiv, indicat de recurentă in contractul de credit, este LIBOR (aplicabil valutei creditului - franci elveţieni (CHF). Recurenta recunoaşte fără echivoc că nu a modificat dobânda în funcţie de valorile LIBOR (indicele de referinţa indicat in contractul de credit aferent valutei creditului - CHF), arătând că acest lucru îi era imposibil, deoarece în contracte nu era prevăzută perioada de timp la care intervine variaţia dobânzii şi nici valoarea indicelui LIBOR ce ar fi trebuit respectată (pag. 2 din Completări la întâmpinare - fila 78 din dosarul de fond şi pag. 3 penultim paragraf din Apelul declarat de pârâta). 14 Aşadar, pentru a justifica ignorarea valorilor indicelui LIBOR, indicat in contract, recurenta îşi invoca propria culpă de a nu fi introdus în contractul de credit condiţiile clare de variaţie a dobânzii deşi, potrivit legii, ea avea obligaţia de a indica o formula explicită de calcul a dobânzii variabile. Obligaţia băncii, în acest sens, exista la momentul semnării contractului de credit, fiind impusă prin pct. 1 lit. p) din anexa la Legea 193/2000: „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit”, si a fost reconfirmata prin art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G. 21/1992, modificat prin O.U.G. 174/2008: ”formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia”. Această obligaţie era impusa în sarcina băncii inclusiv de normele legale internaţionale in domeniu. Astfel, Asociaţia Bancherilor Britanici promovează un sistem de legi si regulamente pentru serviciile financiar-bancare internaţionale, stabilind atât valoarea indicelui LIBOR, cât si periodicităţile sale (săptămânale, lunare etc.). Aceasta obligaţie legală a băncilor derivă din faptul că ele funcţionează pe o piaţă financiar-bancară reglementată fiind obligate a se supune regulilor şi normelor stabilite pe respectiva piaţă financiar-bancară. Clauza contractuală este clara: art. 5 pct. 5.2. din contract prevede: '”Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificata în mod unilateral de către Banca, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta (ex: EURIBOR (EUR) / LIBOR (CHF) / ROBOR (RON) etc.), fără a exista consimţământul clientului.” Aşadar, unica modalitate contractuală (conform clauzei de indexare de mai sus) şi legală de modificare a dobânzii este in funcţie de indicele LIBOR. Banca are obligaţia de a proceda automat la modificarea dobânzii odată cu modificarea indicelui LIBOR. Recurenta însăşi defineşte politica de modificare a dobânzii în acest sens prin întâmpinarea depusa la dosar - fila 9 din dosarul de fond, pag. 1, paragraf 4: „...valoare ce urma sa se modifice în funcţie de politica băncii care îşi rezerva dreptul de a o modifica luând în considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru valuta in care s-a contractat creditul...”. Totodată, recurenta subliniază în cadrul „Completării la întâmpinare” (fila 78) pag. 2, paragraf 4: „Motivaţia întemeiată de majorare a ratei de dobânda în cazul contractului încheiat de reclamant cu banca a constitut-o evoluţia ascendentă a indicelui de referinţa LIBOR pentru moneda CHF”. 15 Aceste susţineri ale recurentei vin în completarea Notificării pe care a comunicat-o reclamantului în mai 2008 (fila 148 din dosarul de fond), cu ocazia majorării dobânzii; în cadrul acestei notificări recurenta informează reclamantul că majorarea dobânzii este „...generată de creşterea dobânzilor de referinţă pe piaţa financiar-bancară internaţionala (pentru creditele in valuta)”. Recurenta a stabilit prin contract indicele LIBOR ca fiind elementul ce determină variaţia dobânzii, motiv pentru care avea obligaţia legală de a specifica şi utiliza una din cele 15 periodicităţi stabilite pentru acest indice. In pofida faptului că recurenta nu a făcut acest lucru, în plus, ea avea obligaţia de a calcula dobânda în funcţie de variaţia trimestrială a indicelui LIBOR (LIBOR CHF 3.M). Susţinerea se bazează pe faptul că, în toata corespondenţa purtată, recurenta îşi defineşte politica de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia trimestriala a indicelui LIBOR; aşadar, aceasta este periodicitatea pe care trebuia sa o aplice şi creditului în speţă. În concluzie, conform contractului de credit (legea părților) si Legii 193/2000, O.U.G. 174/2008 ce a modificat O.G. nr. 21/1991, recurenta avea obligaţia de a respecta clauza de indexare cuprinsă in contractul de credit, prin care s-a stabilit modificarea dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă imparţial, menţionat în contract: LIBOR. De asemenea, recurenta avea obligaţia legală de a indica în contract perioada de timp cert determinată la care intervine modificarea dobânzii, precum şi periodicitatea indicelui LIBOR pe care înțelege să o utilizeze, în speţă cea indicată chiar de recurenta: LIBOR CHF 3M (variaţia trimestrială). Aceste obligaţii ale recurentei izvorau, încă de la semnarea contractului, din clauza contractuala (art.5.2.) precum şi din prevederile Legii 193/2000. In continuare, O.U.G. 174/2008, norma ce a modificat O.G. 21/1992, a introdus în mod explicit în legislaţia internă, din decembrie 2008, obligaţia băncilor de a varia dobânda exclusiv în funcţie de indicele de referinţa menţionat în contract. În contractul de credit a fost prevăzută plata unei dobânzi variabile. Marja băncii se compune din cheltuielile şi profitul băncii, fapt recunoscut de pârâta în adresa sa emisă sub nr.19758/26.06.2009, pag. 1 paragraful 6 (fila 155 din dosarul de fond): „...marja băncii cuprinde costurile suplimentare ale băncii cât si marja de profit”. Dobânda trebuie să includă cheltuielile şi profitul băncii, convenţional numite „marja băncii”, deoarece dobânda reprezintă preţul contractual stabilit, pe care clientul îl achita băncii în schimbul creditului. Orice preţ contractual include profitul vânzătorului (banca), precum si 16 cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziţionarea produsului (banii) pe care ii pune la dispoziţia cumpărătorului (clientul). Indicele LIBOR este o dobânda de referinţa a cărei valoare se stabileşte de către Asociaţia Bancherilor Britanici, independent de voinţa băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituţiile bancare de pretutindeni pentru a determina variaţia ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elveţieni. Potrivit legii şi potrivit clauzei contractuale (art. 5.2. din contract), singurul element variabil din componenta dobânzii este indicele LIBOR, marja fiind un element fix, ce nu poate fi modificat decât prin acordul expres al părților. In contractul de credit, recurenta, contrar legii, nu a precizat formula clară de calcul a dobânzii variabile, după cum recunoaşte în repetate rânduri. Dar, prin informaţiile scrise, furnizate prin Adresa sa nr. 19758/26.06.2009 (pag. 1 paragraf 5 - fila 155 din dosarul de fond), banca însăşi arată că dobânda este suma celor doua elemente: marja băncii + valoarea indicelui de referinţa (LIBOR, în cazul dat). Tot prin aceasta adresa - pag. 1 paragraful 6, recurenta-pârâta subliniază ca: „...marja băncii cuprinde costurile suplimentare ale băncii cât şi marja de profit”. Aşadar, recurenta confirma, încă din 2009, componenţa dobânzii variabile: marja băncii + LIBOR, propunând chiar semnarea unui act adiţional la contractul de credit ce cuprindea această formulă de calcul (filele 30-34 din dosarul de fond). Dar, în pofida propriilor susţineri scrise, recurenta afirmă în recurs că „marja băncii” ar fi fost introdusă, ca element component al dobânzii variabile, abia prin O.U.G. 50/2010. Susţinerea nu poate fi primită. Dacă „marja băncii” era inexistenta înainte de O.U.G. 50/2010, după cum susţine recurenta, atunci cum se explică afirmaţia sa din cuprinsul adresei nr. 19758 din 26.06.2009, pag. 1 paragraful 5 (fila 155 ds. fond): „creditele acordate persoanelor fizice au în prezent definită dobânda în funcţie de formula: Indicator de referinţă 3 luni + marja băncii”? Totodată, recurenta, încă din iunie 2009 când, evident, nu exista O.U.G. 50/2010, a propus semnarea unui act adiţional (fila 158 dos. fond), care la art. I pct. 5.1. precizează ca dobânda variabilă cuprinde „marja băncii”. Aşadar, în 2009 recurenta precizează că: „marja băncii este un element component al dobânzii variabile, pentru ca prin recurs să susţină că aceasta a fost introdusa abia prin O.U.G. 50/2010. De asemenea, recurenta susţine ca la data semnării contractului de credit „nu s-a prevăzut o marja a băncii” dat fiind ca „nu era prevăzuta (...) o obligaţie 17 legală de (...) inserare a marjei băncii în calculul dobânzii" (fila 242 dosar fond). Este evident că această marjă exista la momentul contractării creditului, la fel cum există şi astăzi, sub forma cheltuielilor si profitului băncii, fiind, astfel, o componentă certă a preţului contractual, adică a dobânzii. Valoarea marjei nu a fost determinată în scris, în cadrul contractului, dar ea are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR, de la data respectivă, din valoarea dobânzii, (chiar recurenta arată: „marja băncii reprezintă acel element din componenta formulei ratei de dobândă care se adaugă dobânzii de referinţa LIBOR” - pct. 3.4. din Actul adiţional propus de pârâta in temeiul O.U.G. 50/2010 - fila 179 dosar fond). În concluzie, pe toata perioada de derulare a creditului, singura formulă corectă şi legală de calcul a dobânzii variabile este: dobânda variabila = marja băncii fixă, în cuantumul avut la momentul contractării: 3,0036% + indice LIBOR CHF 3M (actualizat trimestrial). Susţinerea recurentei cuprinsă la pct. 2 din recurs (pag. 2 ultimele trei alineate), în sensul că O.U.G. nr. 174/2008 „nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor”, nu poate fi primită întrucât norma legală (O.U.G. 174/2008) este imperativă, aplicabilă tuturor contractelor de credit, inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei in vigoare (decembrie 2008). Aşadar, dacă până la acel moment banca a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la modificarea dobânzii (art. 5.2. din contract), cel puţin din decembrie 2008 ar fi trebuit sa se supună prevederilor imperative ale legii şi să modifice dobânda exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui LIBOR, independent de voinţa sa proprie. Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 Cod procedură civilă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de pârâta O. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta O. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.